TMB Etapa 2: Trient – Champex-Lac prin Alp Bovine

Silviu

A doua zi de tur începe cu o vreme perfectă. De pe terasa pensiunii se vede superb biserica roz având pe fundal ghețarul Trient.

Cu o seară în urmă am discutat cu colegi de tur care mergeau în sens invers față de noi să ne sfătuiască asupra traseului de azi. Toți abordaseră varianta clasică prin Alp Bovine. Se pare că varianta prin Fenetre d’Arpette era destul de periculoasă, fiind expusă la ceva alunecări de teren. Oricum nu prea aveam un mare chef să urc și să cobor abrupt pe grohotiș circa 1000 m diferență de nivel și să ne facem praf genunchii încă din ziua a doua.

Am zis totuși pentru variație să nu urcăm direct în Col de la Forclaz, ci să facem un ocol pe la Chalet du Glacier, la baza ghețarului Trient, iar de acolo să mergem pe curbă de nivel până în Col de la Forclaz.

Intrăm devreme în traseu, pe la 8.15. Până la Chalet du Glacier se merge în mare parte pe un forestier, apoi pe o potecă ce traversează valea Trient. Facem o scurtă pauză de admirat ghețarul și purcedem pe Bisse du Trient spre Forclaz.

Bisse du Trient

Bisse-ul ăsta e un canal de irigații folosit pentru a aduce apa provenită din topirea ghețarului în zone mai aride. E ceva similar celebrelor levade din Madeira. Bisse du Trient e amenajat ca poteca tematică, având din loc în loc panouri informative, din care aflăm că a fost construit prin 1905 și că a existat și o cale ferată îngustă pe care se aduceau blocuri de gheață din ghețarul Trient și se transportau până la Lyon sau Paris.

În Col de la Forclaz am ajuns după 2h30min. Am făcut o pauză consistentă, deja se făcuse foarte cald și am umplut sticlele cu apă.
La 11.15 ne-am urnit spre Alp Bovine. Eu estimasem cam 5 ore până în Champex. Pe un indicator scria parcă 4h10min. Mi s-a părut dubios de puțin.

Urcușul spre Alp Bovine

Și am început să urcăm prin pădure. Mai abrupt, mai puțin abrupt, mai o curbă de nivel. Peisajul era relativ anost prin pădure, dar măcar nu ne bătea soarele în cap. Trecem la un moment dat printr-o poiană unde era o stână de vaci, care aveau niște talangi imense. Ne tragem un pic sufletul și din nou la deal.

Ajungem în Col de Portalo pe la 14. De aici se vede ceva mai jos căbănuța din Alp Bovine. Deja soarele e ucigător. Mai facem o pauză de vreo 20 de minute și realimentăm cu apă.

De aici doar la vale. Dar abrupt. După vreo oră de coborâre, timp în care am trecut vreo 2 torenți, găsim niște tufe de zmeură asupra cărora ne năpustim cu nesaț.

Lungul drum spre Champex-Lac

Și coboară și coboară și se fac vreo 4 ore și jumătate de la plecarea din Forclaz când ajungem la o cabană unde sunt 3 ponei foarte haioși. Aici vedem și o placă: încă 1h30min până în Champex. Am zis că nu-i adevărat. Dar a fost.

După vreo 20 de minute ieșim la un drum mai lat și încep să se vadă primele case. Zic: „hai că mai e un pic până la lac”. Pe naiba! Drumul începe să urce. Exact ce trebuie la finalul unei zile caniculare. Pentru că mai întâi trebuie să trecem prin Champex de jos, Champex de sus, iar abia apoi Champex Lac.

Când am ajuns la lac era deja 17.30. Merseserăm peste 9 ore și vreo 24km. Dar ziua nu se încheiase.

Noi nu aveam cazare în Champex, că mi s-au părut nesimțit de scumpe, ci în Orsieres, la Hotel Terminus. Așa că hai să căutăm ceva de mâncare, că eram leșinati.

Dar deși am găsit câteva terase, bucătăria se deschidea pe la 19.00. Ca atare o luăm spre stația de autobuz. Următorul autobuz era peste 40 minute. Începe să bată din senin un vânt rece și la scurt timp cerul se rupe. Singurul adăpost era un brad masiv, care ne-a ajutat să nu ne udăm leoarca. În sfârșit vine și autobuzul, cu care facem 15 minute. Între timp a stat ploaia și a apărut un curcubeu.

Hotel Terminus e chiar lângă stația de autobuz. Ne cazăm și mergem la restaurant să mâncăm. Prețuri mari, de, Elveția… Pe 2 porții de rösti , un pahar de vin și o bere am dat 50 de euro.

Dar cea mai mare îngrijorare era dată de prognoză. Ziua următoare se anunța groaznică, furtuni și descărcări electrice.

Iulia

Azi e senin, iar dis de dimineață razele soarelui aruncă o lumină caldă peste ghețar. Parcă ai alt chef de drumețit 🙂 pe o astfel de vreme.

Ce-mi place la Tour du Mont Blanc e că are mai multe variante: varianta mai ușoară vs varianta mai grea. Varianta de sus vs varianta de jos. Varianta de vreme bună vs varianta de vreme rea. La această etapă aveam o variantă mai ușoară, prin Alp Bovine, și una mai dificilă, prin Fenetre d’Arpette. Recunosc că mi-au cam sticlit ochii când mi-a vorbit Silviu de aceasta din urmă. Feedback-urile pe care le-am primit însă cu o seară înainte m-au cam descurajat.

Așa că am decis să nu ne aventurăm pe Fenetre d’Arpette, ci să urmăm varianta clasică. Dar cum lui Silviu îi place tot timpul să „îmbunătățească” turele, am făcut un mic ocol ca să admirăm mai de aproape ghețarul Trient.

Plecăm de dimineață și avem tot timpul la dispoziție, așa că nu ne grăbim. Ghețarul, care se vedea foarte frumos de dimineață, acum sticlește de nici nu te poți uita la el. Mai mult, nici nu e foarte spectaculos. Încălzirea globală l-a afectat și pe el.

Ce mi-e bisse, ce mi-e levadă

După ce l-am admirat de la cabană într-o scurtă pauză, ne-am continuat drumul. Planul era să urmăm Bisse du Trient, un fel de apeduct folosit pentru irigații. N-am putut să nu mă gândesc la levadele din Madeira, despre care am scris pe larg aici. Poteca de-a lungul acestui Bisse este pe curbă de nivel, așa că e mai mult o plimbare de voie. Ne întâlnim și cu unul dintre colegii de masă din seara precedentă, care ieșise la o alergare scurtă.

Cea mai spectaculoasă parte este însă pasarela suspendată de dinainte de Col de la Forclaz, de unde se vede întreaga vale. Nu mă pot abține să nu fac poze și filmulețe, însă nu pot monopoliza pasarela, așa că mă văd nevoită să mă opresc :). Mă consolez cu ideea că nici continuarea nu e de lepădat.

În Col de la Forclaz peisajul uman (de data asta) este foarte variat. Traversăm șoseaua, iar în parcare vedem aliniate câteva Chrysler. Alte mașini decapotabile trec agale prin pas. Lângă cișmea s-au oprit câțiva motocicliști. Lăsăm însă în urmă Col de la Forclaz și ne continuăm drumul.

Greu la deal (uneori)

Urcușul prin pădure este destul de lung și mă cam leșină. Poate și din cauza căldurii. Nu știu, dar simt nevoia de mai multe pauze decât de obicei.

Odată ajunși în Alp Bovine îmi iau un pahar de lapte rece și mă mai revigorez. Oricum de aici drumul ar trebui să fie doar la vale. Mai mult, e devreme, așa că nu ne grăbim prea tare.

Coborârea pare însă interminabilă. Nu știu dacă din cauza căldurii, a faptului că eu nu eram chiar în formă în ziua respectivă sau din alte motive, nu am reușit să ne încadrăm mai deloc în timpii de pe plăci. Și nici nu pot să spun că era un traseu prea spectaculos.

Când am văzut primele case am zis: gata, mai avem puțin. Însă nu a fost deloc așa. Am lăsat în urmă casele, am trecut pe lângă Auberge Gîte Bon Abri și iată că ajungem la un lac. E mai mult o mlaștină și sunt un pic dezamăgită. După atâta drum plictisitor, mă așteptam la un final mai spectaculos.

Lacul, unde-i lacul?

Din fericire însă, adevăratul lac este un pic mai departe :). Că doar nu era să ajungem imediat.

Ieșim din zona mlăștinoasă și intrăm și în Champex-Lac. Este foarte cochet. Vedem și lacul – mult mai mare decât cel anterior și mult mai animat.

Găsim o terasă pe malul lacului, cu specialități locale, așa că ne hotărâm să mâncăm. Ne așezăm la masă și cerem meniul. Chelnerița ne aduce unul de băuturi. Eu îi spun că vrem ceva de mâncare, iar ea ne oferă tarte. Ceva nu se leagă. Îi spun că vrem să luăm cina. Așa aflăm că bucătăria se deschide după aproape o oră. Lihniți de foame decidem să mergem direct la autobuzul către Orsieres.

Mai avem însă ceva de așteptat, așa că ne așezăm pe o băncuță pe malul lacului. Nu stăm prea mult că începe și ploaia. E rece, iar singurul nostru adăpost e un copac. Din fericire, autobuzul vine la timp.

Cât mergem cu autobuzul ploaia se oprește și apare curcubeul. În Orsieres e deja soare.