fbpx
Les Chapieux
Călătoriile mele

Etapa 5 TMB: Sperietură vecină cu moartea în drum spre Les Chapieux

Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

După binemeritata zi de pauză, în care am urcat până la 3.842 m (cel mai înalt punct în care am ajuns până acum), în ziua următoare am luat-o iar din loc. De data asta spre Les Chapieux.

Și deși din a doua zi a turului abia așteptam să ajung la Hotel Walser din Courmayeur ca să mă răsfăț în jacuzzi, n-am reușit să fac asta.

Plimbarea cu telecabina a durat mai mult decât ne imaginam și, în plus, aveam programată spălarea hainelor :)). Nu de alta, dar nu prea mai aveam cu ce ne îmbrăca și până în Chamonix nu mai treceam pe lângă nicio spălătorie. Așa că am renunțat la răsfăț, cu gândul că mai am o șansă când o să ajung în Les Contamines. În plus, parcă nu mă mai durea atât de tare nici spatele și parcă și rucsacul părea mai ușor :).

Așadar, am luat micul dejun, ne-am făcut rapid bagajele și am părăsit Courmayeur. Ne-am îndreptat spre telegondola din Dolonne care, împreună cu telescaunul, ne-au scutit de vreo 2 ore de urcuș și vreo 800 m diferență de nivel.

Les Chapieux

Date tehnice

Traseu: Maison Vieille – Lac Combal – Rifugio Elisabetta – Col de la Seigne – Ville des Glaciers
Distanță: 21,6 km
Diferență de nivel: +1112 m/ -1193 m
Timp: 8h16 min
Cel mai înalt punct: Col de la Seigne (2512m)

Spre deosebire de ziua precedentă, unde la Skyway Monte Bianco era puhoi de oameni, aici nu era nimeni. Telegondola însă mergea. Așa că n-am mai pierdut timpul, ne-am luat rapid bilete și, în jumătate de oră, eram deja la Maison Vieille.

Rifugio Maison Vieille

Am trecut pe lângă cabană și am început urcușul. Era soare dar nu foarte cald, iar în dreapta aveam vedere către Aiguille Noire de Peuterey (3.773 m). Bătea vântul, așa că mănușile și buff-urile ne-au fost din nou de mare ajutor.

Mai un selfie, mai o marmotă și trece timpul

Poteca avea însă „entertainment” :): era presărată cu oglinzi unde să îți faci selfie-uri cu crestele munților și chiar telescoape din lemn cu vedere spre principalele vârfuri. Numai bune de probat :).

Și ca peisajul să fie complet, hop și-un lac „păzit” strașnic de o momâie cu șapcă. Tocmai bine cât să mai facem o pauză de poze și amuzament.

Nu-i așa că seamănă cu un omuleț cu șapcă?

Însă ziua era abia la început și noi trebuia să ajungem tocmai în Franța :). Și dacă voiam să mâncăm de seară trebuia să prindem shuttle-ul de 17.50 din Ville des Glaciers către Les Chapieux. Așa că nu prea aveam timp de pierdut (ar zice Silviu). Eu însă găsisem alt motiv de pauză: marmotele.

După ce le dusesem dorul tot turul și chiar îi spuneam lui Silviu că nu am văzut nicio marmotă în Elveția (😀!), iată că le puteam admira în Italia. Și câte erau! O vale întreagă plină de marmote mari și mici care mișunau în toate părțile. Cum să nu stai să le admiri? Însă vocea rațiunii, aka Silviu, m-a adus la realitate: vrei să pierdem cina? Oh, nu! Asta chiar nu-mi doream. Nu de alta, dar după o zi de hiking, masa de seară era un must have.

Așa că, vrând-nevrând, am lăsat marmotele să-și vadă de viața lor, iar eu am mers mai departe. Din păcate vântul se întețise și bătea din față.

Lac de Combal – locul din povești

Peisajele erau însă mirifice. Iar odată începută coborârea, în față ni se deschidea Lac de Combal și Val Veny, care îmi aminteau de Torri del Vajolet și Rifugio Gardeccia din Dolomiți.

Lac de Combal

Am mers aproape o oră pe lângă acest lac mlăștinos, cu ochii la Aiguille Noire, Aiguille Blanche și Ghețarul Miage. O priveliște care mi-a rămas multă vreme întipărită în minte. Parcă erai în povești :).

Huzureala s-a terminat însă în momentul în care am început urcușul spre Rifugio Elisabetta. Asta pentru că am ales varianta scurtă care ocolea drumul forestier și am urcat pieptiș. Noroc că a fost un urcuș scurt, la capătul căruia am făcut o binemeritată pauză la cabană.

Rifugio Elisabetta

De aici urma să urcăm în Col de la Seigne trecând pe la Casermetta (fostul punct de frontieră) și apoi să mergem la vale până în Ville des Glaciers.

Zis și făcut. Însă urcușul până în Col de la Seigne nu a fost deloc ușor, mai ales că mergeam încă de dimineață cu vântul în față, iar aici deja bătea cu putere. Așa că, deși părea aproape, am ajuns în Col de la Seigne abia după 1h30 de la plecarea din Rifugio Elisabeta.

La Casermetta

Am făcut însă o pauză la Casermetta, transformată acum în punct de informare turistică. Peisajul se deschidea spectaculos în vale până în Grand Col Ferret, pe unde trecurserăm în urmă cu 3 zile. În stânga se vedeau Pyramides Calcaires, formațiuni atipice pentru această zonă.

Din nou în Franța. Un pic mai aproape de Les Chapieux

Se făcuse însă destul de frig, așa că n-am zăbovit prea mult la Casermetta și ne-am continuat urcușul spre Col de la Seigne (2.512 m). Deja se vedea, așa că în mai puțin de jumătate de oră am și ajuns.

La Casermetta

Și iată-ne din nou în Franța! Turul începea încet-încet să intre pe ultimul segment ce avea să închidă bucla :). În fond mai aveam doar 3 zile.

În Col de la Seigne n-am zăbovit prea mult întrucât bătea vântul parcă și mai tare și nu prea îți venea să stai să admiri peisajul. În plus, nici nu mai era atât de spectaculos ca în Italia:).

Partea bună e că de aici aveam doar de coborât până în Ville de Glaciers. Adică vreo 800 m diferență de nivel. Din fericire, odată ce am început să coborâm s-a mai domolit și vântul. Așa că am grăbit pasul.

În vale, în dreapta, se vede drumul pe care am mers cu microbuzul

Când eram aproape de Ville de Glaciers, am văzut și shuttle-ul venind. Silviu a luat-o la fugă, făcându-mi semn să mă grăbesc. Dar după ce mersesem toată ziua, tocmai să alerg cu rucsacul în spate îmi lipsea. Dar dacă trebuie, cu plăcere :)).

Am ajuns gâfâind chiar înaintea a doi tipi care n-au mai reușit să prindă loc. Așa că au fost nevoiți să îl aștepte pe următorul. Să mai zic încă o dată că suntem norocoși :)?

Prinseserăm shuttle-ul de 17.30, iar următorul și ultimul era la 17.50. Urcăm și aflăm că biletul va trebui să îl plătim la biroul din Les Chapieux. Așa că ne instalăm confortabil la căldură, bucuroși că vom ajunge suficient de devreme cât să facem un duș înainte de cină.

Pe marginea prăpastiei

La volan este o doamnă trecută bine de 40 de ani, foarte vorbăreață și binevoitoare. Toate bune și frumoase. La 17.30 fix plecăm. Drumul este îngust dar asfaltat și are în total vreo 3 kilometri. Sunt obosită și abia aștept să mă descalț de bocanci. Deodată însă din sens opus apare celălalt microbuz.

Nu-mi fac griji pentru că nu era prima dată când mi se întâmpla asta într-un microbuz. Îmi imaginez că au ei înțelegerile lor. Spre surprinderea mea însă, șoferița noastră exclamă cu năduf: „Jean-Pierre, ce faci? Dă înapoi!

Jean-Pierre însă nu are nici cel mai mic gând să bage în marșarier. Iar șoferița noastră continuă dialogul (surd) cu acesta: „Ce sfârșit de zi! Chiar trebuie să fac eu asta?

Între timp bagă în marșarier și începe să dea ușor cu spatele. Manevra nu lasă însă suficient loc pentru celălalt microbuz, care deja vine spre noi. Sunt față în față, iar în microbuzul nostru se produce rumoare. Șoferița noastră pune sare pe rană: „Vreau să vă reamintesc că în Franța centura de siguranță este obligatorie chiar dacă stați pe locurile din spate.

Manevre riscante

Îmi pun repede centura de siguranță și mă uit pe geam. Suntem pe marginea prăpastiei. Unii dintre pasageri îi cer să nu mai dea înapoi și să nu se mai bage atât de în margine. Șoferița se ține însă pe poziții spunându-ne că ea este la volan și are totul sub control. Unii dintre ei îi cer cu insistență să oprească pentru a coborî. Ea face însă ultimele manevre și microbuzele ajung unul lângă altul.

Mă uit pe geam și încremenesc: ne mai despart doar câțiva centimetri de prăpastie. Mă țin bine de scaun și inima îmi bate cu putere. Șoferița noastră își păstrează însă sângele rece și cele două microbuze trec cu succes unul pe lângă celălalt. Manevra este primită cu ropote de aplauze la noi în microbuz.

În toată această zarvă cineva o întreabă pe șoferiță cum o cheamă. Așa aflăm cu toții că se numește Odette și că și ea a avut emoții la această manevră, nu numai noi.

Suntem bucuroși cu toții că am scăpat nevătămați, iar Odette primește cu zâmbetul pe buze binemeritatele aplauze și cuvinte de admirație.

Din fericire, nu mai avem mult până în Les Chapieux. Ne mai întâlnim aproape de sat cu o mașină dar deja drumul se mai lățise, iar Odette beneficia de toată încrederea noastră :).

Bun venit în Les Chapieux

După întâlnirea cu mașina respectivă apar și primele case – vreo 2. Trecem printre ele și ajungem imediat într-o zonă deschisă, unde se văd un camping, o bodegă și o căsuță care probabil adăpostește biroul unde trebuia să plătim biletele. Și acesta este tot Les Chapieux.

Nu am mai stat niciodată într-un sat atât de mic. Sunt maximum 5 clădiri, dintre care 2 pensiuni/cabane și o bodegă, în mijlocul munților. Mă uit la telefon și văd că nu am semnal. Mă consolez însă cu gândul că probabil la Chambres du Soleil, unde urma să ne petrecem noaptea, va fi WiFi.

Atmosferă caldă la Chambres du Soleil, în Les Chapieux

În mai puțin de 5 minute ajungem și la pensiune. Intrăm căutând cu ochii pe cineva. Nu vedem pe nimeni. Miroase însă foaaarte bine: ceva carne împănată cu usturoi. Mi-era o foame …

Auzim zgomot din încăperea alăturată, așa că băgăm capul pe ușă și îl surprindem pe bucătar când tocmai introducea tava în cuptor. Ne zâmbește larg și ne spune că va veni imediat soția lui să ne preia.

Apare și soția, mignonă și la fel de zâmbăreață, cu listele în mână. Ne conduce în zona de lăsat bocancii, apoi ne prezintă camera și ne spune că putem coborî la cină la 19.00. Eram ruptă de foame și abia așteptam.

Viața fără tehnologie

Așa că am făcut repede duș și fuga-fuga la telefon, să împărtășesc cu voi impresiile zilei. Surpriză însă! Nu exista WiFi și, așa cum vă spuneam, nu aveam nici semnal. A fost un exercițiu interesant pentru mine să stau o seară întreagă fără telefon, televizor, laptop sau alt instrument tehnologic :).

Cina a fost însă prilej de socializare pentru că Celine și Pierre, cei doi administratori ai pensiunii cu care făcuserăm cunoștință mai devreme, au avut grijă să ne așeze la mese astfel încât să putem socializa unii cu alții fără bariere lingvistice.

Asta pe lângă mâncarea delicioasă pregătită în prealabil de Pierre. La Chambres du Soleil am mâncat pentru prima dată supă de urzici și poate cel mai bine făcut miel (mie nu îmi prea place carnea de miel, însă în seara respectivă am devorat-o pur și simplu. Îmi era foame, dar în mod cert a fost și gustoasă).

Parcă îmi părea rău că plecăm atât de repede de la Chambres du Soleil :). Însă a doua zi urma să ajungem în Les Contamines, unde mă gândeam că voi reuși totuși să merg la piscină. Dar până acolo mai aveam de trecut un munte dar și o noapte de somn adânc.

Stay tuned pentru ultimele etape din TMB!

Citește și:
Ce este TMB și ce ai nevoie să știi înainte de a pleca
Tour du Mont Blanc în 8 zile. Planificarea pe etape
Etapa 1 TMB: Ia Mont Blanc de unde nu-i
Etapa 2 TMB: Trient – Champex-Lac prin Alp Bovine
Etapa 3 TMB: Spre Grand Col Ferret cu peripeții
Etapa 4 TMB: Spre Courmayeur cu motivația în cădere liberă
Zi de pauză în TMB: Aiguille du Midi 3 842 m
Etapa 6 TMB: Întâlniri neașteptate înspre Les Contamines


Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Facebook Comments

Back To Top