fbpx
Lacul Vulturilor
Jurnale de călătorie

În căutarea legendelor în Masivul Siriu: Lacul Vulturilor sau Lacul fără fund

Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Îmi doream de mult să ajung la Lacul Vulturilor dar niciodată nu găseam momentul potrivit pentru acest lucru. Așa că atunci când o prietenă mi-a spus că plănuiește să facă o drumeție în Munții Buzăului am răspuns prezent fără nicio ezitare.

Am convenit să mergem în weekend, mai exact duminica, întrucât era singura zi pe care o aveam liberă în perioada respectivă. Așa că sâmbătă seara eram deja în drum spre Nehoiu, unde urma să rămânem peste noapte pentru ca a doua zi să plecăm către lac. Știam că este un traseu destul de lung și intenția noastră era să pornim la drum cât mai de dimineață. Dar, cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, am reușit să intrăm în traseu abia pe la ora 10.

Am ales traseul Siriu – Valea Neagră – Dosul Muntelui – Poarta Vânturilor – Lacul Vulturilor. Având în vedere că noi am rămas la bunicii mei, care locuiesc în zonă dar nu chiar în Siriu, iar prietenii noștri veneau din Buzău, dimineața am mers cu mașina pe DN 10 spre Brașov până la drumeagul ce coboară spre fostele Băi ale Siriului.

Băile Siriului

Băile Siriului au fost inundate odată cu ridicarea barajului. Înainte de construirea acestuia și ridicarea nivelului apei, stațiunea Băile Siriu, promițătoare odată, se mai rezuma la o clădire neterminată, la al cărei parter erau amenajate trei mici bazine, construcții astăzi distruse și îngropate în mâl.

Urme ale acestei stațiuni se pot vedea dacă o luați pe jos pe marginea lacului. Veți vedea cum apar ici-colo urme de alei asfaltate care dispar în lac. De asemenea, sunt porțiuni unde copacii cresc pur și simplu în mijlocul apei. Dar să revenim la subiectul acestui jurnal.

Lacul Vulturilor
Lacul Siriu

Din DN 10, la coada lacului de acumulare, am făcut stânga pe primul drum neasfaltat care coboară spre râu, în dreptul unei movile (după ce treci de bifurcația spre Izvorul Bucuriei). S-a dovedit însă o alegere neinspirată, întrucât acest drum este destul de prost și am fost nevoiți să lăsăm mașinile în mica parcare de pe marginea drumului.

Cea mai bună variantă, despre care am aflat abia la întoarcere, ar fi să mai mergeți un pic și să faceți stânga după ce treceți Viaductul Grămăticu, de unde se și vede Cabana Valea Neagră. Acest drum, tot neasfaltat, este însă ceva mai bun decât primul și se poate coborî pe el cu mașina.

Cabana Valea Neagră – Poarta Vânturilor

Marcaj: bandă roșie
Timp: 4h30

Așadar, ne-am lăsat mașinile în parcare (mai degrabă un fel de alveolă pe marginea drumului) și am coborât preț de aproximativ 30 de minute către albia râului. Odată ajunși lângă apă am traversat podul de lemn către Cabana Valea Neagră, am ocolit cabana prin dreapta și de aici am intrat practic în traseu spre Lacul Vulturilor.

Drumul prin pădure

La început se merge pe drum forestier cu foarte puține zone de umbră. Iar noi am resimțit asta din plin, deoarece era o zi toridă de sfârșit de iulie. La un moment dat drumul forestier se transformă în potecă, iar umbra pădurii face temperatura mult mai suportabilă.

Traseul nu este foarte dificil dar urcă în mod constant, așa că nu prea îți oferă timp să-ți tragi sufletul. Noi, fiind un grup destul de eterogen, am reușit să ieșim din pădure abia pe la 13.30, adică după 3h30 de la plecare.

Odată ieșiți din pădure, peisajele au început să se deschidă, drumul a devenit mai lat și au apărut și tufele de afine. Din nefericire însă au început să se adune nori amenințători și temperatura a scăzut brusc.

Ba mai mult, odată ieșiți în Șaua Poarta Vânturilor, am aflat și de ce se numește astfel în momentul în care vântul a început să bată din toate părțile.

Poarta Vânturilor este o șa foarte largă între Vârful Bocârnea (sau Vârful Siriu, 1.657 m) și Culmea Mălâia (1.662 m), situată la o altitudine de 1.490 m. Este practic un loc de întâlnire a curenților din Carpați și acest lucru îl resimți din plin odată ajuns aici.

Poarta Vânturilor – Lacul Vulturilor

Marcaj: punct roșu
Timp: 30 min

Din Poarta Vânturilor nu mai este mult până la lac. Dar având în vedere că acesta este situat pe o treaptă inferioară, nu se vede din șa. În Poarta Vânturilor există însă un indicator care îți arată direcția spre lac. Așa că am urmat traseul și, după nici jumătate de oră, am zărit și lacul.

Din nefericire acesta a fost momentul în care a început și ploaia. Așa că n-am stat prea mult să admirăm lacul de sus. Ne-am echipat cu pelerinele de ploaie și am coborât spre cabana de pe malul lacului pentru a ne adăposti.

Lacul Vulturilor sau Lacul fără fund este un lac periglaciar cu o suprafață de 0,9 ha, situat la altitudinea de 1.420 m în Masivul Siriu. Este alimentat din zăpezi, din ploi și din izvoarele de la baza poalelor de grohotiș.

Legendele locului

“Aici spun ciobanii că vin vulturii, primăvara, de beau apă ca să întinerească, aici își învață puii să zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripile-ntinse, trufașii regi ai înălțimilor”, spunea Alexandru Vlahuță în „România Pitorească”. De unde denumirea de Lacul Vulturilor. Noi vulturi nu am văzut. Ce-i drept, nici primăvară nu era. Dar am văzut un lac liniștit și pitoresc, ascuns între munți.

O altă legendă spune că un cioban și-a lăsat turma de mioare, a aruncat bâta în apa lacului și a plecat. După un an de peregrinări, ciobanul și-a găsit bâta în apele Dunării și, mistuit de dorul mioarelor și al locurilor natale, s-a întors acasă. De aici denumirea de Lacul fără fund, legenda sugerând că lacul comunică direct cu Dunărea. Legenda este frumoasă dar, din păcate, lacul are doar 2,5 m adâncime.

„Legendele” zilelor noastre

Revenind la aventura noastră, la Cabana Vânătorilor care se află pe malul lacului am descoperit mai multe grupuri zgomotoase care veniseră cu mașinile de teren și încinseseră grătarul în curtea cabanei.

Accesul auto se face dinspre comuna Chiojdu, pe drumul județean DJ103P, apoi pe drumul comunal DC 209. Nu vă pot da detalii despre starea drumului, întrucât nu am încercat niciodată varianta aceasta.

Popas pe malul lacului

Cabana este închisă pentru turiști, singura zonă accesibilă fiind un fel de refugiu destul de precar și urât mirositor (nu dați cu pietre, eu îs mai simțitoare din fire ). Așa că am preferat să ne adăpostim doar de vânt lângă pereții cabanei. Din fericire pentru noi, ploaia nu a durat mult, așa că am putut să ne îndreptăm spre lac, pentru a beneficia de mai multă liniște. Am profitat de moment și am făcut și un scurt picnic pe malul lacului, la care s-au autoinvitat cățeii locului, așa cum veți vedea în pozele atașate.

A fost și momentul în care ne-am realimentat cu apă de la izvorul cu apă potabilă din apropiere, amenajat sub formă de cișmea.

Am fi zăbovit mai mult pe malurile lacului dar ne aștepta un drum lung de întoarcere, așa că la ora 16.30, după o pauză de 1h 30, am decis să plecăm înapoi spre casă.

Lacul Vulturilor – Cabana Valea Neagră

Timp: 3h 30

Având în vedere că vremea deja se îmbunătățise, la întoarcere am putut observa cu mai multă atenție peisajul din șaua Poarta Vânturilor.

Lacul Sec

Așa am remarcat pe partea stângă Lacul Sec, o zonă mlăștinoasă cu margini bine delimitate care seamănă perfect cu un lac doar că nu are apă. Mlaștina are o suprafață de circa 12.400 mp și s-a dezvoltat prin colmatarea unui lac nu prea adânc.

Așa că cel mai bine urmați poteca, pentru a nu vă trezi afundați în noroi până la glezne. Noi așa am făcut și-am scăpat cu încălțările nevătămate .

Intrarea în pădure

Am trecut din nou pe lângă tufele cu afine din care nu ne-am abținut să nu mai gustăm câteva, după care am reintrat în pădure, de unde drumul era în coborâre.

După 3 ore și jumătate am ajuns la Cabana Valea Neagră, unde ne aștepta un nou urcuș pe drumul ce ne scotea la mașină.

După mai bine de 10 ore de mers, urcușul până la mașină mi s-a părut destul de lung și dificil, deși nu are mai mult de 2 kilometri. A fost momentul în care am regretat că n-am mers cu mașina până jos la râu. Dar ce mai contau 2 kilometri pe lângă cei aproape 20 parcurși în ziua respectivă?

Spectacolul de la final de tură

Efortul mi-a fost însă răsplătit cu un fenomen pe care nu-l mai văzusem în zonă: o emanație de gaze în mijlocul lacului de acumulare Siriu. De la distanță, ziceai că stă să erupă un mic vulcan din apele lacului în clocote.

Ulterior am aflat de pe site-ul Turism Buzău că este vorba de fapt despre un izvor mineral sulfuros, foarte slab mineralizat, termal, folosit cândva de localnici în diverse scopuri terapeutice.

În ultimii ani izvorul mineral a fost practic acoperit de apele lacului, acum bolborosind inutil din adâncuri.

În concluzie, vă recomand cu căldură acest traseu. Nu este greu, dar este destul de lung, nicidecum de 2h-2h30 cum afirmă indicatorul de la intrarea în traseu.

De asemenea, vă recomand să fiți un grup mai mare întrucât zona este sălbatică și frecventată de urși. Îmi amintesc și acum poveștile bunicului despre întâlnirile lui cu ursul prin acești munți. Noi am fi urcat și pe Mălâia dar tocmai ce aflaserăm că o ursoaică cu pui își avea bârlogul în zonă, așa că am renunțat. Poate data viitoare.

Până atunci, drumuri însorite și cărări bătute!


Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Facebook Comments

Back To Top