Cochetam de multă vreme cu urcarea pe Vf. Moldoveanu. Dar de fiecare dată intervenea altceva și nu reușeam să ajungem. Până în vara lui 2019, când am decis fără cale de întoarcere că este momentul să „cucerim” cel mai înalt vârf al României (2.544m).
Zis și făcut. Am ales un weekend cu soare (5-7 iulie), ne-am înarmat cu răbdare pentru un drum lung cu mașina și am pornit. Am plecat din București vineri după-amiaza, urmând să înnoptăm pentru 2 nopți la Pensiunea Valea Doamnei din Nucșoara. Asta deoarece plănuiam să facem Vf. Moldoveanu într-o tură de o zi.
Cazarea la Pensiunea Valea Doamnei
Pensiunea Valea Doamnei este amplasată excelent pentru o astfel de tură. Iar proprietarii sunt foarte amabili. Condițiile nu sunt chiar de 5 stele dar camera este suficient de mare și relativ confortabilă. Iar prețurile sunt mai mult decât ok. Noi am plătit 120 lei pe noapte pentru o cameră dublă cu baie privată.
Drumul până la pensiune nu este asfaltat integral. Adică de la ieșirea din sat ai de parcurs vreo 4,5 km pe un drum forestier aflat într-o stare destul de bună. Ca să ajungi însă la pensiune, din drumul principal, mai ai de parcurs vreo 500 metri (după estimările mele) pe un drum de acces de pământ și destul de denivelat. O mașină cu garda joasă e posibil să întâmpine ceva dificultăți.
Un alt mic inconvenient este că mâncarea se face la cerere. Așa că trebuie să fii foarte decis ce mese vrei să iei la pensiune. Noi nu am fost și nu am comandat de dinainte cina. Așa că, în seara în care am ajuns, am rămas nemâncați ?. Mă rog, am mâncat niște uscături pe care le aveam la noi, dar cam atât. Am încercat să mergem și la cealaltă pensiune situată în apropiere (Floarea de Colț), dar nu serveau mâncare decât oaspeților lor.
Dimineața am avut însă parte de un mic dejun copios, tocmai bun pentru un început de zi de hiking. Și unde mai pui că ne-a fost servit la 6.30 dimineața ?. M-am simțit chiar ca la cabană.
Drumul forestier până la Stâna lui Burnei
Așa că după ce am terminat micul dejun ne-am urcat din nou în mașină pentru că mai aveam de parcurs aproximativ 40 de kilometri pe același drum forestier pe care veniserăm cu o zi înainte dar de data aceasta până la Stâna lui Burnei.
Când am fost noi, drumul era într-o stare destul de bună și, având în vedere că avem o mașină cu garda destul de înaltă, am putut merge cu o viteză medie de 30 km/h. Așa că de la pensiune și până la Stâna lui Burnei am făcut vreo 1h45.
Era încă dimineață, așa că am găsit relativ ușor un loc de parcare pe marginea drumului. Ne-am echipat și am pornit la drum.
Spre Vf. Moldoveanu, împotriva curentului
Traseu: Stâna lui Burnei – Lacurile Galbena – Vf. Galbena – Piscul Roșu – Vf. Moldoveanu și retur
Distanță: 12,7 km
Diferență de nivel: 1285 m
Timp total: 10h07
Marcaj: triunghi albastru
Având în vedere că mă trezisem de dimineață (eu nu sunt o persoană foarte matinală), nu mă simțeam în cea mai bună formă. Iar când Silviu a venit cu ideea să mergem pe la Lacurile Galbena, în condițiile în care toată lumea o lua prin Valea Rea, nu-ți imaginezi ce l-am bodogănit. Nu era nimeni pe traseul ales de noi și, ca de obicei, mi-era teamă să nu dăm nas în nas cu Moș Martin.
Dar el o luase cu încăpățânare înainte. Iar eu, bodogănind în continuare, n-am avut decât să o iau după el ?. Nici n-am avut timp să ne acomodăm cu traseul, că a și început urcușul.
Mai gâfâind, mai cu pauze, în circa 1 h ne-am intrat în ritm. Unde mai pui că am ieșit și din pădure, iar peisajul a început să se deschidă. În depărtare puteam vedea Cascada Zbuciumatu.
Iar pe coastele înverzite am dat chiar și peste câțiva rododendroni.
Asta pe lângă peticele de zăpadă.
După aproximativ 2h30 eram la primul lac. Am mai mers aproximativ 1 h printre lacuri, pe un traseu refăcut și relativ proaspăt marcat, după care am decis să facem o pauză de ronțăit câte ceva :). Mai aveam puțin până în creastă, însă acesta nu era tot urcușul din ziua respectivă.
Odată ajunși în creastă, ne-am tras un pic sufletul pe curba de nivel, dar relaxarea nu a durat prea mult. Asta pentru că mai aveam de urcat până pe Piscul Roșu, iar de acolo până pe Moldoveanu.
Ne-am bucurat însă de perspectivă. Pentru că în dreapta vedeam Iezerul Triunghiular, iar în stânga se înșirau cuminți celelalte creste ale Munților Făgăraș.
În timp ce în față aveam vedere liberă către Vf. Moldoveanu.
Pe Vârful Moldoveanu
Și, după aproximativ 5 h de urcat, eram deja pe vârf. Ca de fiecare dată, norocul ne-a surâs și acum. Cu doar o oră înainte să ajungem vârful era în ceață și, după spusele unor persoane cu care ne-am întâlnit, nu se vedea nimic. Când am ajuns noi, la ora 14.00, ceața dispăruse și era vizibilitate până departe.
Așa că ne-am bucurat de priveliște.
Am făcut nelipsitele poze cu vârful ?, după care am făcut cale-ntoarsă.
Nu am mers nici de data asta prin Valea Rea, ci ne-am întors pe unde am venit.
Pentru mine drumul a fost interminabil (mai ales după ce am coborât din creastă). Asta pentru că probabil am făcut insolație. Deși nu era deloc cald, soarele a ars cu putere. Și cum nu am avut pe cap decât un buff, mi-a cam venit de hac. Nu vă mai spun că am rămas cu urme pe picioare de la colanți, de toată vara am purtat doar pantaloni ?. Bașca arsurile aferente. Cam asta se întâmplă când te păcălește vremea și nu îți dai cu cremă de plajă.
Însă nu arsurile de pe picioare erau marea mea problemă ci faptul că pe la jumătatea coborârii a început să mă doară capul destul de rău. Și nu-mi luasem la mine nici ceva analgezice. Plecasem de parcă eram prima oară pe munte. Deși de obicei sunt destul de prevăzătoare și am rucsacul pregătit cu tot ce-mi trebuie.
Faptul era însă consumat. Așa că nu aveam decât să merg înainte. Și am mers târâș-grăpiș. Cu pauze și cu mers încetinit am ajuns în cele din urmă la mașină după 10 ore de traseu.
Drumul de după … drum
Dar ziua nu se termina aici. Până la pensiune mai aveam de parcurs încă aproximativ 2 ore cu mașina. Iar eu nu voiam decât să mă întind în pat și să nu mai văd nimic. Dar până la pat trebuia să mai aștept.
Nu-ți spun cum a fost drumul cu mașina. Mergeam ce mergeam, opream și deschideam ușa ca să vomit. Iar mai mergeam, iar mai opream. Și tot așa timp de aproximativ 2 ore.
Când am ajuns la pensiune am zis că l-am apucat de Dumnezeu de-un picior. Nu mi-a mai trebuit nici mâncare, nici nimic. Am făcut un duș și m-am așezat în pat.
Doamna de la pensiune a fost însă extrem de drăguță și mi-a trimis o porție de clătite în cameră :).
Cam asta a fost aventura noastră pe Moldoveanu. Ce aș face diferit? În mod cert nu aș mai uita acasă crema de plajă și mi-aș pune o șapcă pe cap (buff-ul se pare că nu a fost de ajuns). În al doilea rând aș urca prin Valea Rea și aș coborî pe la Galbena. Este mai scurt așa (deși mai abrupt la urcare) și, în plus, e și traseul în circuit.
Sper să-ți fie utilă experiența mea și să ai parte de aceeași vizibilitate pe care am avut-o noi.
Stay tuned pentru următoarea destinație!
Facebook Comments