Cheile Nerei
Jurnale de drumeție Jurnale pe țări Road trips

10 locuri de văzut în Parcul Natural Cheile Nerei – Beușnița

Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Voiam de multă vreme să ajung în Cheile Nerei dar de fiecare dată când mă hotăram, se întâmpla ceva. Era parcă un ghinion nesfârșit. Doar ce ziceam: „Gata! Anul acesta mergem în Cheile Nerei! ”, că se și întâmpla ceva neprevăzut.

Într-un an și-a luxat glezna Silviu și am petrecut toată vara „pe lângă casă”. În alt an au fost inundații și am renunțat să mai mergem. Altă dată am avut eu niște probleme de sănătate și iarăși n-am putut să mergem. Așa că, până nu m-am văzut plecată de acasă, am stat cu inima cât un purice. Din fericire însă de data asta s-a spart ghinionul și am ajuns în cele din urmă în mult așteptata vacanță din Cheile Nerei.

După un drum cu peripeții ne-am instalat cartierul general în Sasca Montană, într-o pensiune cu tematică rock despre care am povestit AICI.

În cele 3 zile cât am stat aici am reușit să ne plimbăm prin mai toată zona. Așa că astăzi o să-ți arăt și ție ce poți vedea în Parcul Natural Cheile Nerei – Beușnița.

1. La Tunele

La Tunele este o porțiune (probabil cea mai spectaculoasă) din Cheile Nerei care, așa cum îi spune numele, este formată din mai multe tunele săpate în stâncă: 6 la număr, dintre care ultimul, Tunelul Mare, este și cel mai lung. Așa cum am aflat de pe panoul de informare, tunelele „au fost săpate pe vremea stăpânirii turcești a Banatului de către locuitorii din Sasca Română, pentru a ajunge mai repede la morile din Potoc”.

Noi am mers cu mașina din Sasca Montană, unde eram cazați, către Potoc și de acolo spre Podul Beiului. Până aici, drumul este asfaltat și destul de bun, deși pe alocuri foarte îngust. Nu vă speriați însă! Există porțiuni mai largi unde te poți retrage dacă ai neșansa să te întâlnești cu o mașină venind din sens opus. Probabilitatea este însă foarte mică, deoarece majoritatea mașinilor se duc spre chei dimineața și se întorc spre seară.

O altă variantă de a ajunge La Tunele este din Sasca Română spre Podul Beiului (aproximativ 2h dus-întors) sau traversând Cheile Nerei în întregime (cca 23 km) din Șopotul Nou.

Din Podul Beiului sunt trei trasee pe care le puteți face:

-Înainte spre Cantonul Damian – Lacul Dracului
-La dreapta spre zona La Tunele
-La stânga spre Lacul Ochiul Beiului – Cascada Beușnița

La Podul Beiului, unde se termină asfaltul, există și o taxă de vizitare a Parcului Natural care, dacă nu mă înșel este de 5 lei de persoană.

Noi am luat-o mai întâi spre tunele și am fost avertizați atât verbal, cât și prin panourile existente să fim atenți la vipere. Din fericire, nu am întâlnit niciuna (poate pentru că am bocănit din picioare ca un iepure pe tot traseul? Să sperii viperele, cum de ce? :))).

Zona este extrem de accesibilă dar foarte spectaculoasă. Majoritatea tunelelor sunt relativ scurte, însă pentru ultimul este de preferat să aveți cu voi o frontală sau folosiți măcar lanterna de la telefon. Asta ca să vedeți pe unde mergeți și să nu intrați cu picioarele în ochiurile de apă formate în tunel. Sau și mai rău, să dați peste vreun șarpe – deși sunt slabe șanse să stea prin tunel :)).

Pentru cei cu rău de înălțime poate părea periculos, întrucât poteca este situată la câțiva metri deasupra cursului de apă. Dar este suficient de lată și, în plus, există și lanțuri amplasate pe stâncă, ce pot fi folosite la nevoie.

Cât despre Nera pe mine m-a lăsat pur și simplu fără suflare. Vegetația luxuriantă te face să crezi că ai ajuns în Deltă, nicidecum într-o zonă deluroasă. Dar să nu mă mai lungesc cu vorba și să trec la următorul obiectiv.

2. Cascada La Văioagă

Cascada La Văioagă este situată pe partea dreaptă a drumului forestier care leagă Podul Beiului de Cantonul silvic Valea Bei și Păstrăvărie (de unde pornește traseul spre Lacul Beiului – Cascada Beușnița).

Așa cum vă spuneam anterior, de la Podul Bei pornește un drum neasfaltat către Cantonul silvic Valea Bei, unde există și un loc de campare. Drumul se poate parcurge cu mașina, întrucât este destul de bun. Noi am preferat însă să-l facem pe jos, ca să ne bucurăm cât mai mult de peisaj.

Astfel că am ajuns la cascada La Văioagă după aproximativ 45 de minute de mers foarte lejer de la Podul Beiului. Fiți atenți la indicatorul de pe marginea drumului, care poate fi foarte ușor omis, mai ales că această cascadă nu este vizibilă din drumul principal.

Deși știam de existența acestei cascade, nu mi-am imaginat cât poate fi de spectaculoasă. De aceea vă recomand cu căldură să nu o ratați. Nu este foarte înaltă, dar debitul apei este destul de mare, iar culoarea e absolut impresionantă. Aveți grijă la coborâre, întrucât este destul de abruptă.

3. Lacul Ochiul Beiului

Următorul obiectiv pe care vi-l propun este Lacul Ochiul Beiului. Este aproape imposibil să fi căutat ceva despre Cheile Nerei și să nu fi văzut imagini cu acest impresionant lac.

Eu prima dată am aflat despre el în… Croația 🙂 (da, ați citit bine!). Eram la Lacurile Plitvice, cu mulți ani în urmă, când o familie din Slatina, care nu se arăta prea impresionată de culoarea lacurilor, ne-a spus că avem și noi ceva similar, dar la o scară mult mai mică. Rușine mie! La vremea aia nu știam de existența lui. Așa că, ajunsă acasă am căutat de zor să văd cu ochii mei (virtuali, desigur) dacă chiar așa este și nu mică mi-a fost mirarea când am dat peste Lacul Ochiul Beiului.

Legenda spune că „în vremea stăpânirii turcești a Banatului, un bei foarte bogat a fost la vânătoare prin aceste meleaguri. Ajuns în Poiana Beușniței, o frumoasă fată ce păștea oile l-a făcut să se oprească. Beiul s-a îndrăgostit pe loc de ea și venea deseori s-o întâlnească, părăsind Cetatea Terezia ridicată de către turci, ale cărei ruine se mai văd și azi pe Dealul Cetății. Cum a aflat tatăl beiului de dragostea dintre cei doi, a hotărât să-i despartă. În grabă a trimis un călău să omoare fata ce îi sucise mințile fiului său. Tânărul bei și-a găsit iubita înjunghiată în locul unde este acum Lacul Beiului și a vărsat multe lacrimi, după care și-a înfipt hangerul în inimă. Din lacrimile lui s-a format izvorul care îi poartă numele” (informații preluate de pe panoul de informare turistică de la Podul Beiului).

Și acum (ca să stric farmecul poveștii :)) ), vă spun că lacul este de fapt de origine carstică, are diametrul de cca 20 m și o adâncime de 4 m. Apa are o culoare albăstruie aproape ireală și nu îngheață niciodată (nu o spun eu, ci tot panoul turistic). În lac, mai exact la capătul opus podului ce trece peste lac, se află un izbuc care împrospătează apa permanent.

La Lacul Beiului nu se ajunge cu mașina dar traseul este foarte ușor. Acesta pleacă de la cantonul Valea Beiului și are aproximativ 2 km. Ca să vă faceți o idee, noi l-am parcurs în aproximativ 1h de mers lejer și cu multe pauze de fotografii.

4. Cascada Beușnița

După o binemeritată pauză la Lacul Ochiul Beiului, ne-am continuat drumul către Cascada Beușnița, traversând podul de lemn improvizat peste lac și urcând ușor prin pădure. De aici traseul devine un pic mai solicitant, având unele porțiuni mai abrupte la început, dar este destul de scurt. Noi l-am parcurs în mai puțin de 20 de minute.

Cascada Beușnița are și ea o legendă, legată de povestea de dragoste dintre bei și frumoasa păstoriță. Aceasta spune că „apa învolburată a Cascadei Beușnița reprezintă voalul de mireasă al ciobăniței care a fost omorâtă de către oamenii beiului, voal pe care ea nu a apucat să-l poarte niciodată”.

Ape învolburate noi nu am văzut, probabil că debitul este mai mare primăvara, când se topește zăpada. Dar chiar și vara, cascada are un farmec aparte, datorită mușchiului crescut pe stânci. Mie mi s-a părut mai impresionantă decât Cascada Bigăr, deși destul de asemănătoare cu aceasta.

Toate aceste locuri, despre care v-am povestit până aici, noi le-am vizitat în decurs de o zi. Practic ne-am lăsat mașina în parcare la 10.30 și ne-am întors la ora 19.00. Asta cu tot cu o pauză la Păstrăvărie, unde ne-am încărcat bateriile cu… niște păstrăvi aruncați degrabă… he he he, credeați că pe grătar? Ei bine nu, nu pe grătar, ci în… friteuză. Dar la cât de bine mirosea numai când treceai pe acolo și la cât de foame îmi era, credeți că am mai făcut mofturi? Au intrat păstrăvii pe nerăsuflate, unde mai pui că trebuia să stai la rând ca să poți mânca la masă și nu în picioare. Un gen de împinge tava de camping. Asta pentru că în apropiere se află și un loc de campat destul de mare și pliiiiin de mașini și grătare.

5. Cascada și Cheile Șușarei

Cascada și Cheile Șușarei le-am vizitat în ziua următoare. Traseul către cascadă începe din Sasca Montană, acolo unde se termină asfaltul, pe partea stângă cum vii din sat. Este imposibil să ratezi intrarea în traseu, întrucât există un indicator.

Poteca se strecoară printre grădinile oamenilor și urmează firul apei până într-o poiană unde se află Cabana Șușara, care mie mi s-a părut abandonată sau cel puțin nefuncțională. Tot aici se află și o fostă Moară Turcească, din care a mai rămas doar clădirea. Până aici, noi am făcut 40 de minute, cu căscat gura după fluturi și flori. Din poiană și până la cascadă am mai mers cca 30 minute, cu o oprire în zona cea mai spectaculoasă a cheilor, ce se traversează cu ajutorul lanțurilor amenajate pe peretele de stâncă.

Ei, dar ce zic eu? Lanțuri? Doar n-o fi vreun canion! Aș, nu-i canion. Se poate trece foarte ușor și fără să vă țineți de lanțuri. De altfel, dacă sperați la vreo bălăceală, aflați că apa Șușarei nu este foarte adâncă, cel puțin în această zonă. Așa că luați-vă gândul de la ea. Poate în lacul de la cascadă, dar nu v-aș sfătui.

De aici și până la cascadă e doar o aruncătură de băț. Deși în poze nu pare foarte spectaculoasă, în realitate este mult mai frumoasă. Cascada Șușara are 15 m înălțime și două trepte. Pare un robinet deschis la maxim.

De la cascadă traseul continuă teoretic spre Lacul Dracului. Practic, a fost destul de avariat de inundații, așa că noi am renunțat să îl mai parcurgem. Poate cu altă ocazie.

6. Sasca Montană

Localitatea Sasca Montană are o bogată tradiție într-ale mineritului. Sasca a fost cunoscută încă din timpul romanilor pentru minele de aramă și cărbuni. Abandonată multă vreme, activitatea minieră a fost reluată sub stăpânirea austriacă. Austriecii au adus aici experţi geologi, minieri, tăietori de lemne din Stiria, Tirol, Carniolia, Ungaria, apoi bufeni din Oltenia, care au pus din nou în funcţiune extragerea metalelor. Astfel s-a format colonia Sasca Montană (informații preluate din Monografia istorică a Banatului de N. Ilieşiu). De aici probabil și arhitectura locului, cu case ce seamănă mai mult cu cele săsești decât cu cele tradițional românești.

Nu vă pot spune o impresie generală pe care mi-a lăsat-o această comună, întrucât totul e un amestec ciudat. Pe de o parte case îngrijite, pe de altă parte clădiri lăsate în paragină și câteva blocuri comuniste în care îți este greu să crezi că locuiesc oameni. Pe străzi domnește o liniște aproape totală. Dacă n-ai vedea perdelele și florile îngrijite de la geamurile caselor ai zice că ești într-un loc părăsit.

Din ce am văzut eu, aici există un magazin „cu de toate” și câteva pensiuni. În apropiere de Rocker’s Inn, locul unde am fost cazați noi, se află Vechea Moară, mai mult o căsuță decât o pensiune, cu câteva mese pentru luat masa, amenajate în curte.

7. Sasca Română

Aflată peste deal de Sasca Montană, Sasca Română se diferențiază clar de vecina ei mai mare. Cu ulițe neasfaltate în cea mai mare parte și multe case lăsate în ruine, Sasca Română pare mult mai „vie”, mai… locuită.

Având în vedere că este principala „poartă de intrare” în Cheile Nerei, am descoperit aici inclusiv un magazin de suveniruri și nu atât de multe kitsch-uri precum mă așteptam.

Aici se află pensiunile Cheile Nerei și Casa cu roți.

8. Mănăstirea Nera

Mănăstirea Nera este situată pe malul stâng al Nerei și se poate ajunge aici din Sasca Montană, pe un drum forestier de aproximativ 2 km. Construcția mănăstirii a început în 1994 și încă nu este terminată.

În mănăstire se prepară și produse naturiste pentru tratarea unor afecțiuni dar și pentru consum alimentar, precum ceaiuri, tincturi, siropuri, dar și săpunuri naturale, loțiuni sau creme. Produsele se vând la magazinul mănăstirii dar și online, sub numele de Nera Plant. Întreprinzătoare măicuțele :p!

9. Casa Verde

Casa Verde sau Casa de cob este un proiect arhitectural inedit, un experiment ecologic amplasat pe malul drept al Nerei, la ieșirea din chei, vis-a-vis de Sasca Română.

Practic, după ce treci puntea peste Nera o iei în stânga pe o potecă printre fânețe, până ajungi la un drum de căruță. Mergi pe acest drum cca 10 minute și dai peste porțile Casei Verzi.

Casa Verde este construită, la inițiativa arhitectei Ileana Mavrodin, din cob, adică un amestec de pământ lutos, apă, paie și nisip fără cofraje, cărămizi sau chimicale, așa cum am aflat de pe site-ul căsuței.

Construcția a început în vara lui 2014 și inițial a fost o singură clădire circulară. Ulterior au apărut și alte anexe: un foișor, bucătărie de vară, căsuța copiilor.

Tot pe site-ul Casei Verzi se precizează că aceasta are baie cu apă curentă adusă prin cădere liberă de la fântâna din deal și curent de la o baterie solară. Practic este funcțională și perfect locuibilă, deși seamănă mai degrabă cu o căsuță din turtă dulce.

Periodic, aici se organizează și workshop-uri contracost. Dacă vă interesează, cele de anul acesta au loc în iulie și august. Mai multe detalii găsiți pe site-ul căsuței.

Toate aceste obiective – de la Cascada Șușara la Casa Verde – noi le-am vizitat într-o singură zi, pe jos. Am rătăcit în voie dintr-un sat în altul și ne-am bucurat din plin de natură și interacțiunea cu oamenii locului.

10. Cascada Bigăr

Ultimul obiectiv din Parcul Natural Cheile Nerei – Beușnița despre care vreau să vă vorbesc aici este Cascada Bigăr. După zicala românească „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, Cascada Bigăr nu mi s-a părut atât de spectaculoasă precum este prezentată. Este frumoasă, desigur, dar cred că principalul ei atu este că e foarte accesibilă. Se află practic lângă drumul național ce leagă Anina de Valea Minișului, în apropierea satului Bozovici.

Se vede că se lucrează la amenajarea ei, însă în august când am fost noi singura modalitate de a ajunge în apropierea cascadei era să cobori destul de abrupt pe pietre și pământ până pe malul râului Miniș. Am văzut multe persoane în sandale sau papuci coborând pe aici. Eu nu m-aș fi încumetat fără niște încălțări adecvate, dar la urma urmei fiecare o face pe riscul lui.

Cascada Bigăr este practic locul în care izbucul Bigăr se varsă în râul Miniș pe un prag de stâncos, format din tuf calcaros – o varietate de rocă sedimentară cu grad mare de porozitate. Ca și Beușnița, este acoperită cu mușchi, de unde și modul spectaculos în care se scurge apa.

Ca să ajungi însă la izbucul Bigăr trebuie să plătești o taxă de acces. Nu-mi mai amintesc exact cât era aceasta dar în mod cert nu depășea 5 lei de persoană. Drumul până la izbuc este destul de relaxant, amenajat cu o balustradă de lemn, dar nimic ieșit din comun. La capătul „traseului” este o grotă, la care cei mai aventuroși pot urca ajutându-se de un cablu. În grotă însă nu prea ai ce vedea, așa că, în opinia mea, nu merită efortul ascensiunii.

Cam acestea ar fi locurile pe care noi le-am vizitat în scurtul nostru sejur în Cheile Nerei – Beușnița. Singurul care lipsește este Lacul Dracului, la care sper să ajung la un moment dat, acum că am spart ghinionul.


Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Facebook Comments

Back To Top