fbpx
Tunelul Iubirii
Jurnale de călătorie

În căutarea tunelului dispărut

Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Este octombrie și vremea nu se anunță prea bună. Am stabilit însă de câteva săptămâni cu Mihaela și Silviu să facem o ședință foto la Tunelul Iubirii de la Glimboca, urmată de o scurtă drumeție prin Munții Cernei.

Fusesem la Glimboca în 2016, după câteva zile petrecute în Parcul Natural Cheile Nerei – Beușnița dar era vară și tunelul, deși destul de bine conturat, nu părea chiar atât de spectaculos. Îmi doream foarte mult să îl văd în haine de toamnă, iar aceasta era ocazia perfectă.

Așa că am plecat de dimineață din București, pe o vreme nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu soarele ivindu-se din când în când dintre nori.

Drumul până la Glimboca este lung, așa că ne-am înarmat cu răbdare. Dar eram convinsă că la capătul celor peste 450 de kilometri ne va aștepta un peisaj de poveste.

Când am fost prima dată la tunel am rătăcit un pic până l-am găsit și totul se întâmpla pe o vreme toridă de august. Acum însă mergeam la sigur. Așa că, ajunși în zonă, am intrat pe drumul de țară ce ducea spre tunel și am parcat mașina cât mai aproape.

Tunelul dispărut

Am coborât și am urmat drumul până spre calea ferată. Totul părea perfect. Soarele ieșise un pic dintre nori, iar în zonă nu prea părea să fie nimeni. Un pic cam mizerie pe jos, dar trecem mai departe.

Ajungem la calea ferată. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Ia tunelul de unde nu-i. Îmi aduceam clar aminte că în zona asta tunelul era aproape perfect conturat. Acum însă nu se mai vedea nimic.

Mihaela dă repede o căutare pe Internet și stupoare: tunelul de la Glimboca nu mai există. Se pare că de când nu mai circulă trenul pe această cale ferată, tunelul și-a pierdut forma.

Parcă nici nu-mi vine să cred. Am străbătut 450 de kilometri până aici degeaba? Nici prin cap nu-mi trecuse să verific înainte de a pleca din București. Doar îl văzusem cu ochii mei.

Întâlnire de gradul 3

Decidem să facem câteva fotografii. Silviu se plictisește însă repede, așa că rămânem între noi, fetele :). Mihaela îmi sugerează să o iau înainte pe calea ferată. Încerc să merg cât mai grațios (că doar așa văzusem eu în ședințele foto :d) când, deodată aud un lătrat. Mă uit în spate. Silviu și Mihaela sunt destul de departe dar îmi fac semn că totul e ok. Așa că decid să mai fac un pas. Câinele este însă hotărât să-și apere teritoriul, așa că vine vijelios spre calea ferată. Încă nu îl văd. Doar îl aud. Rămân paralizată pe loc. Dau să mă întorc, dar din spate vin încurajările: mergi liniștită, că nu-ți face nimic. Serios? Și dacă mă mușcă, ce fac? Sunt pe teritoriul lui.

Încerc să mai fac câțiva pași temători și văd și câinele. E alb și se îndreaptă în fugă spre mine. Moment în care mă întorc și o iau la pas rapid înapoi. Pffff, câinele a ajuns și el pe calea ferată dar se oprește. Ne contemplăm de la distanță. Pare să nu mă considere totuși o amenințare, așa că se întoarce de unde a venit.

Eu însă mă gândesc cu groază că drumul spre mașină trece fix prin locul unde ajunsese câinele. Îmi trece cheful de fotografii. Se pare că nu mi-e dat să fiu model :)). Oricum tunel n-avem, crengile copacilor sunt rare, soarele începe să intre în nori … Decidem să ne întoarcem la mașină.

Mă ascund în spatele lui Silviu și mă pregătesc să intru în zona de război :)). Povestea cu câinele se repetă. Acum însă pare însoțit și de tovarăși. Dar nici eu nu sunt singură. Am întăriri, așa că nu îmi mai este chiar atât de teamă. Pășim cu încredere înainte și câinii par descurajați de atitudinea noastră :)). Ne lasă să trecem, supraveghindu-ne de la distanță.

Ieșim de pe calea ferată și intrăm pe drumul care ne duce spre mașină. Ufff, am scăpat!

Seara aveam cazare în Herculane. În planurile mele perfecte voiam să fac o plimbare prin stațiune. Dar ce credeți că am mai apucat? Era destul de frig iar noi eram flămânzi și obosiți. Așa că am mâncat ceva și … somn. A doua zi ne aștepta o zi grea: o drumeție în crovuri urmată de 450 kilometri către casă.

Ploaie mocănească în crovuri

Dimineața zilei următoare a venit însă cu nori. Decidem totuși să mergem în drumeția planificată. Ne începem traseul cu un urcuș pieptiș prin pădure. E frumos și miroase a toamnă. Totul e ruginiu: și în copaci și pe jos. Mai povestim una alta și timpul trece repede.

Ajungem într-o zonă mai înaltă, de unde se deschide o priveliște mirifică asupra văii Cernei. Ne oprim să o admirăm și să tragem câteva cadre, după care ne continuăm drumul. În scurt timp intrăm în Cheile Tâmnei.

Chei este mult spus. Pare mai mult un horn aproape vertical. Deși este ceva de urcat, nu pare periculos. Și nici nu îți ia foarte mult de parcurs. Se poate vedea ieșirea încă de la bază.

Traversăm cheile cu atenție, pentru că umezeala face pietrele cam alunecoase. La ieșire însă începe ploaia. E o ploaie măruntă de toamnă. Ne punem pelerinele și mergem mai departe. În scurt timp ajungem în Crovul Mare iar priveliștea se schimbă total.

Parcă ai fi într-o căldare cu copaci aruncați ici-colo. Este foarte frumos. Mă gândesc oare cum o fi primăvara aici. Vederea ne este obstrucționată de ceață, care vine în valuri.

Ne plimbăm însă agale prin crov, mai facem câteva poze și, pe la 14 decidem să ne întoarcem. Mai avem cale lungă până acasă și a doua zi pentru mine începe o nouă săptămână de muncă.

Am plecat din crovuri cu gândul că voi reveni la un moment dat. E prea frumos aici ca să nu vii și pe o vreme mai bună.

Până atunci, îți mulțumesc Mihaela Dincă pentru fotografii și pentru răbdarea pe care ai avut-o cu două „modele” îndărătnice :)).


Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Facebook Comments

Back To Top