Scriind jurnalul despre Cisiordania, în care vă povesteam cum mă învăța Sam să număr în fața unei toalete din Mall, mi-am amintit de o întâmplare desprinsă parcă din filmul „Pisica albă, pisica neagră” al lui Kusturica, petrecută în Serbia în 2017. Și am zis că trebuie neapărat să v-o povestesc și vouă.
Ne întorceam acasă după un roadtrip de 14 zile care a cuprins Viena, Salzburg, Bavaria, Hallstatt, Kaprun-Zell am See și Ljubljana. Și pentru că mai aveam o zi la dispoziție și nicio tragedere de inimă să ne întoarcem acasă, am decis în ultimul moment să facem un ocol prin Belgrad.
Zis și făcut. Setăm Waze-ul cu destinația România via Belgrad și pornim la drum! Traversăm rapid Slovenia și Croația și iată-ne la granița cu Serbia. Încă este devreme dar soarele e destul de puternic. Am grijă să dezactivez traficul de date pe telefon pentru că tarifele în Serbia sunt foarte mari. Ruta este însă salvată, așa că putem folosi Waze chiar și fără Internet.
Primul impact cu Serbia
Intrăm în Serbia. La graniță ne întâmpină niște băieți glumeți și totul merge ca uns. La scurt timp după intrarea în țară ne oprim la o benzinărie să alimentăm. Profităm de ocazie și mergem la toaletă. E o benzinărie Mol, așa că nici prin gând nu-mi trecea ce avea să urmeze.
Intru în toaletă. Coadă și un miros de abia poți respira. Bun, zic, asta e. Nu știm peste câți kilometri va fi următoarea benzinărie, așa că rămân la coadă. Nu te pui cu nevoile fiziologice :)).
Înaintez și deja pot să văd ce se întâmplă. E zarvă mare. O mamă cu trei copii încearcă să controleze situația. Pe unul îl dezbracă, pe unul în ajută să se șteargă cu șervețelele pe mâini, iar pe celălalt îl apostrofează. Și toate astea în timp ce caută frenetic diverse lucruri prin geantă. Copiii urlă.
Între timp, o doamnă corpolentă se tot plimbă cu o găleată dintr-o toaletă în alta. Nu înțeleg ce se întâmplă. Îmi vine rândul să intru, dar doamna cu găleata îmi face semn să aștept. Mă gândesc că poate vrea să igienizeze toaleta, deși după cum arată nu prea pare să se întâmple asta. Găleata e plină cu apă. O ridică și aruncă apa vijelios în vasul de toaletă. Toaleta nu avea apă curentă!
Am părăsit benzinăria cu un zâmbet controversat. Era prima interacțiune cu Serbia, după 2 săptămâni petrecute în Austria :)). Iar eu parcă aterizasem fix într-o scenă din filmele lui Kusturica.
Dar să nu ne pierdem speranța! Auzisem multe lucruri frumoase despre Belgrad, așa că am zis că scena cu toaleta e doar o întâmplare. În fond, face parte din pitorescul peisajului.
La pomul lăudat să nu te duci cu sacul
Ne-am urcat în mașină și am început să străbatem Serbia către capitala Belgrad. Peisajul e plictisitor și e foarte cald. Traversăm câmpuri care parcă nu se mai termină. După câteva ore bune de mers, ne apropiem de Belgrad. Suntem bucuroși că mai avem puțin și putem coborî să ne dezmorțim. La intrarea în Belgrad însă, surpriză! Coada de mașini se întinde pe câțiva kilometri.
Dezbatem problema: intrăm în Belgrad sau ne îndreptăm spre România? După argumente pro și contra, până la urmă ne hotărâm: dacă tot am făcut drumul până aici, hai să vedem totuși Belgradul. Așa că ne înarmăm cu răbdare și așteptăm în coloană.
După vreo oră și ceva de mers ca melcul, în care avem timp berechet să admirăm clădirile comuniste atât de asemănătoare cu cele bucureștene, ajungem în centru. Găsim o parcare cu plată, lăsăm mașina și mergem la plimbare.
Ajungem într-o piață centrală, unde descoperim un birou de turism. Ghinion însă: este închis. Ne mai plimbăm o vreme și dăm să intrăm într-o biserică. Dar ce credeți că e așa ușor de intrat? E păzită strașnic de o doamnă cu mătura care nu ne dă voie să facem nici măcar un pas înainte pentru că suntem în pantaloni scurți. Înțeleg cumva și perspectiva ei. Dar nu era nimeni în biserică, iar Dumnezeu cred că ne vedea și de la ușa bisericii, nu doar din interiorul ei.
Ne decidem să ne așezăm la o terasă ca să mâncăm ceva și să ne revigorăm cu o bere/cafea. Suntem în buricul târgului, așa că nu ne punem problema serviciilor. Ne așezăm, cerem ceva de băut și îi spunem chelnerului că am vrea să comandăm și ceva de mâncare în 5-10 minute. Între timp, prietenii noștri se decid să mai comande ceva de băut. Când vine chelnerul, îl întreb dacă putem comanda și mâncarea. Am rămas însă fără cuvinte la răspunsul lui: dacă vreți să mai comandați ceva hotărâți-vă acum pentru că eu nu mă plimb toată ziua după voi.
Am fost cât pe ce să-i spun să nu mai aducă nimic pentru că plecăm. Însă era destul de târziu și nu mai aveam nici chef și nici energie să căutăm altceva. Atitudinea lui mi-a lăsat însă un gust foarte amar.
Mai mult, nu cred că voi reveni în Belgrad prea curând. Nu m-a impresionat aproape cu nimic. Poate și pentru că veneam din Austria, unde totul funcționează perfect. Însă am avut de multe ori sentimentul de nesiguranță, de nepăsare poate mai mult decât la noi, iar atitudinea oamenilor (așa puțini cu câți am putut interacționa în cele câteva ore petrecute aici) nu mi-a plăcut deloc.
On the road to nowhere
Am părăsit așadar Belgradul cu un sentiment cu care nu mi-aș fi dorit să îmi închei vacanța. Dar peripețiile noastre în Serbia nu se încheiaseră aici.
Așa cum vă spuneam mai devreme, setasem Waze-ul încă de la ieșirea din Croația, după care închisesem Internetul ca să nu mă trezesc cu niște costuri monstruoase la întoarcerea în țară. Era însă weekend și probabil multe șosele erau aglomerate atunci când am făcut asta. Iar Waze, după bunul său obicei, a ales probabil o rută ocolitoare.
Nu ne-am dat seama de asta la început. Doar toată vacanța ne folosiserăm de aplicație cu succes. Însă la un moment dat, după lăsarea întunericului, am intrat pe un drum destul de îngust care traversa munții. Pe șosea nici țipenie de mașină. La un moment dat ne iese în față o vulpe. Reușim să o evităm. Din pădure se aude o cucuvea. Parcă suntem în Lost Highway, al lui David Lynch.
Ajungem într-un fel de stațiune. Răsuflăm ușurați: în sfârșit civilizație. Stațiunea pare însă pustie. Ieșim în scurt timp din ea și ne reluăm drumul prin pădure. Măcar e asfaltat :)).
În fața noastră apare o mașină. Pare destul de veche și șoferul are un stil de condus destul de ciudat. Prilej de glume la noi în mașină: poate ne jefuiesc sârbii în mijlocul pădurii. Aici rămânem, că nici măcar nu știm să spunem unde suntem.
E trecut de 12 noaptea și drumul parcă nu se mai termină. Suntem obosiți și, ca să nu adormim, Silviu întreține atmosfera cu bancuri. La un moment dat parcă zărim niște lumini. Uraaaa! Am ajuns la Dunăre.
În scurt timp traversăm Dunărea și intrăm în țară.
La revedere, Serbia! Mă bucur că ne-am cunoscut dar nu cred că o să ne revedem prea curând.
Facebook Comments