Luni, 16 septembrie 2013. Mi-am luat o zi liberă și am decis să fac o escapadă la munte cu Silviu și Florin. Cum nu aveam prea mult timp la dispoziție, am ales Bucegii. Așa că ne-am trezit dis de dimineață și am plecat la drum.
DN1, suspect de liber. Trotuarele sunt însă pline de elevi îmbujorați de aerul rece al dimineții și cu buchete de flori în mână. E prima zi de școală :).
Imaginea și mirosul proaspăt de toamnă îmi amintesc de anii copilăriei, când nu ianuarie, ci septembrie era adevăratul începutul de an. Chiar și acum trăiesc acest sentiment în diminețile răcoroase și însorite de toamnă :).
Cu gândul la copilărie, nici nu-mi dau seama când ajungem la intersecția cu drumul ce duce spre Transbucegi. Dacă nu ați fost niciodată până acum pe Transbucegi și veniți dinspre București, faceți stânga spre Târgoviște, chiar la intrarea în Sinaia. De acolo urmați indicatoarele și veți ajunge cu siguranță pe crestele asfaltate ale Bucegilor :)).
Planul de bătaie
Lăsăm frumușel mașina în Șaua Dichiu și o luăm pe jos spre Peștera, Padina, Bolboci urmând apoi să închidem bucla cu un drum prin pădure până la Cabana Dichiu.
Zis și făcut. O luăm la pas pe traseul stabilit și ne bucurăm de vremea bună cu care ne întâmpină Bucegii la început de toamnă.
Vizităm Peștera Ialomiței, cu schitul ce-i străjuiește intrarea, după care ne îndreptăm spre Padina.
Admirăm peisajul încă verde și ne umplem plămânii cu aer curat (păcat că nu-l putem lua și la pachet :d). Un cățel nici prea mic, nici prea mare, alb și jucăuș se lipește de noi și refuză orice formă de a ne despărți. În cele din urmă renunțăm la a-l convinge să nu ne mai urmeze și ne continuăm drumul.
Trecem prin Cheile Tătarului și ajungem la Bolboci.
Ne tragem sufletul, ignorăm câteva panouri cu „Atenție! Zonă frecventată de urși” și mergem mai departe. E cam târziu, așa că grăbim pasul să nu ne prindă seara în pădure. Pentru că drumul de la Bolboci până la mașină este doar prin pădure. Este însă un forestier ușor de parcurs (în prezent cred că este asfaltat), care ne scutește de a depune prea mult efort, după o zi întreagă de mers.
Momentul în care mi-a stat inima
E aproape plat dar sinuos și parcă nu se mai termină. Cățelul care ne însoțește țopăie vesel în jurul nostru. Îi mai dăm din când în când câte o bucată din sandvișurile luate la pachet, pe care o înghite cu lăcomie. La un moment dat se oprește însă din joacă. Își ciulește urechile și își bagă coada între picioare.
Hmmm, nu-mi miroase a bine și îi atenționez și pe băieți. Silviu, glumeț ca întotdeauna, mă ia peste picior. Cățelul însă începe să schelălăie, moment în care singurul gând care îmi vine în minte este: ursul. Până aici ne-a fost.
Evident că mă panichez. Mă gândesc la toate sfaturile pe care le citisem pe net și încerc să mă adun. Mă uit cu disperare la cățel, iar el îmi întoarce privirea la fel de speriată. Mai mult decât atât, se ascunde în spatele nostru. „Nu puteam să găsim și noi un cățel mai curajos?” îmi trece rapid prin minte.
Ca să mă calmez, încep să fac un scenariu cu voce tare: ne regrupăm și facem zgomot. Poate ne aude și ne ocolește. Dacă totuși ne întâlnim cu el, îi aruncăm un rucsac și încercăm să ne retragem încet, fără mișcări bruște, fără să alergăm și fără să îi întoarcem spatele. În același timp însă știu că toate astea sunt povești și că o să-mi fie foarte greu să-mi controlez reacțiile dacă dau nas în nas cu lighioana.
A fost sau n-a fost ursul?
Până una alta, hai să facem zgomot! Batem din palme, fluierăm, încercăm prin toate mijloacele să ne facem simțită prezența. În vacarmul creat, parcă aud însă ceva. Îi rog pe băieți să facă un moment de liniște și deodată, din pădure, răzbate în toată splendoarea lui un … lătrat de câine.
Încep să râd isteric și să răsuflu ușurată. Mai facem câțiva pași și descoperim că ursul cel fioros era de fapt un … pechinez care păzea alături de confrații lui un obiectiv militar din zonă.
Mă uit la cățelandrul nostru și îi reproșez sperietura pe care am tras-o din cauza lui. Florin însă îl mângâie pe cap înțelegător, iar el își reia țopăielile vesele în jurul nostru.
Trecem de obiectivul militar protejat și, în mai puțin de 10 minute ieșim din pădure. Zărim și mașina care ne așteptase cuminte o zi întreagă și ne îndreptăm agale către ea. Vremea e tocmai bună pentru a admira un apus de soare peste Transbucegi, așa că nu ne mai grăbim.
Și ca să-mi mai treacă parcă sperietura, soarele începe să coboare ușor peste munți și să coloreze cerul în sângeriu.
Urcăm în mașină și ne îndreptăm spre casă. Sunt relaxată acum, dar destul de obosită după descărcarea de adrenalină de mai devreme. Zâmbesc și mulțumesc în gând că am scăpat și de data asta de întâlnirea cu ursul.
Citește și:
12 locuri în care poți ajunge de pe Transbucegi
Tură de o zi pe Jepii Mici și Jepii Mari
Cabana Mălăiești – traseu de vară vs. traseu de iarnă
Facebook Comments