fbpx
Gibraltar
Jurnale de călătorie

Gibraltar: de la dezamăgire la încântare

Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Fiind în sudul Spaniei, nu puteam să ratez Gibraltarul. Aşa că într-una dintre zilele sejurului nostru în Conil de la Frontera am plecat de dimineaţă spre Linea de la Concepcion, oraşul spaniol de la frontiera cu Gibraltarul.

Deşi teritoriu britanic, Gibraltarul mi s-a părut mai mult spaniol. Cu cei 6,8 kilometri pătraţi ai săi şi aproape 30.000 de locuitori, ocupă locul cinci în lume ca densitate a populaţiei. Iar acest lucru se simte din plin.

Parcarea, mai ieftină în Linea de la Concepcion

Ajunşi în Linea de la Concepcion, provocarea principală a fost să găsim parcare. Având maşina închiriată, pe de o parte, şi din cauza aglomeraţiei şi lipsei locurilor de parcare din Gibraltar (despre care citisem anterior) am decis să parcăm în partea spaniolă. Tot din ce citisem anterior, parcarea de la frontieră este foarte scumpă (undeva pe la 17 euro pe zi dacă îmi amintesc corect), aşa că am încercat să găsim altceva.

Şi am găsit o parcare în faţa unor blocuri. Am mers să plătim la automat (doi euro pe oră) şi imediat s-a înfiinţat lângă noi un nene care ne-a „instruit” cum să facem să ieşim mai ieftin. Fiind avertizaţi că acest lucru este o practică obişnuită (nu cu mult diferită de România) şi că ar fi bine să le dăm un bănuţ celor care pretind că păzesc maşinile (dacă nu vrem să ne trezim cu avarii – situaţie destul de neplăcută când eşti în concediu), am negociat cu el şi am plătit o parte la automat, o parte la el şi am lăsat maşina toată ziua în parcare, la jumătate de preţ.

După ce am rezolvat cu maşina, ne-am echipat şi am pornit către Gibraltar. Ajunşi la frontieră, ne-am aşezat frumos la coadă pentru controlul paşapoartelor, care a fost extrem de superficial şi rapid astfel încât în mai puţin de jumătate de oră eram în Gibraltar. Aici am traversat grăbiţi pista aeroportului şi am ajuns pe bulevardul principal, unde m-a lovit brusc un val de poluare.

Sufocantul Gibraltar

Deşi veneam din Bucureşti – care nu este cel mai curat oraş – aici aerul mi s-a părut irespirabil din cauza noxelor. Aşa că am încercat să ne scurtăm cât mai mult drumul printre maşini pentru a ajunge la strada pietonală. Privind în urmă, îmi pare rău că nu am luat un autobuz, care probabil că ne scutea de această parte neplăcută a incursiunii noastre în Gibraltar.

În aceste condiţii, primul meu contact cu acest teritoriu a fost foarte dezamăgitor. Şi nu mi-am schimbat foarte mult părerea nici rătăcind pe strada pietonală a peninsulei. Mai rămânea însă o speranţă: stânca. Aşa că, perseverentă, am pornit către ea.

Înarmată cu toate informaţiile de care aveam nevoie pentru explorarea stâncii, am decis să urcăm pe jos până în vârf, pe Treptele Mediteraneene, un traseu mai puţin promovat pe site-urile oficiale dar cel mai spectaculos pentru cei care vor să facă şi un pic de mişcare.

Traseul ales a fost însă o provocare: nu ştiam unde începe şi mai ales unde se termină, cu toate hărţile pe care le aveam în dotare (dintre care una primită la vamă). Ştiam doar că punctul de plecare este Poarta Evreiască, aşa că ne-am îndreptat în direcţia respectivă. Am plătit taxa de intrare în rezervaţie de 1,5 euro de persoană şi, cu câteva indicaţii într-o engleză abia inteligibilă, am descoperit şi locul unde începea traseul nostru, marcat de o plăcuţă uitată de vreme.

Treptele mediteraneene din Gibraltar

Traseul este într-adevăr spectaculos, plin de scări care te poartă pe marginea stâncii, oferindu-ţi vederi spectaculoase asupra mării. Sunetele scoase de pescăruşi, marea albastră şi stânca abruptă care se înalţă semeaţă la 426 de metri deasupra mării au mai şters din dezamăgirea iniţială.

Dar momentul de încântare nu s-a prelungit foarte mult. Am ajuns la un punct care părea capătul scărilor şi unde nu mai era niciun indicator, niciun marcaj, nimic. Eram foarte nedumerită, deoarece eu ştiam că trebuie să ajung aproape de vârf, iar aici eram undeva pe la jumătatea stâncii. Ne-am oprit, ne-am tras sufletul, am admirat priveliştea şi am decis să ne urmăm instinctul şi să mergem pe o cărare ce părea să urce. S-a dovedit a fi decizia corectă pentru că în curând am dat peste alte scări ce urcau până sus. Cu forţe proaspete, am început urcuşul şi după câteva opriri am reuşit să ajungem la destinaţie.

Treptele Mediteraneene (Mediterranean Steps) au fost construite de britanici ca parte a sistemului de comunicaţii militare pentru a permite accesul între două posturi de apărare. Acestea au fost restaurate în 2007, dar modul în care sunt promovate lasă mult de dorit. Sentimentul meu a fost că atât timp cât nu se scot bani din aşa ceva, ele sunt lăsate în plan secund. Se promovează agresiv telecabina, traseul cu microbuzele şi cam atât.

Dacă vrei să explorezi la pas rezervaţia, o faci pe propria răspundere, după cum ne avertiza un panou de informare. Şi o faci pe propria răspundere având în vedere că marcajele sunt aproape inexistente pe poteci. Singurul moment în care ne-a ajutat marcajul a fost la începutul traseului şi undeva pe parcurs când se trecea printr-un tunel. Nu este foarte dificil să te orientezi, pentru că suprafaţa este mică, însă uneori simţi nevoia unei îndrumări, să nu mergi în orb – fără să ştii unde te afli şi cât mai ai până la destinaţie (informaţii utile atunci când eşti în excursie de o zi). Aceasta a fost o altă mare dezamăgire legată de Gibraltar.

Maimuțele din Gibraltar

Noroc cu peisajele frumoase, care au mai şters din gustul amar. Aşadar, ajunşi la destinaţie, la capătul scărilor – la O’Hara’s Battery -, ne-am bucurat de priveliştea ce ni se deschidea sub ochi, după care am coborât spre peşterea St Michael pentru a vedea maimuţele, care nu s-au lăsat prea mult aşteptate.

Le-am admirat în voie de la distanţă, ne-am tras sufletul lângă un cidru, după care am început coborârea. Pe drum am întâlnit alte maimuţe, unele căţărate pe stâlpii de telecabină, altele dormind la baza acestora. De asemenea, am ales ca traseu de coborâre un drum care ne-a purtat paşii prin oraşul vechi, ceva mai pitoresc decât clădirile înalte din zona nouă. Am trecut prin portul cu iahturi şi ne-am îndreptat spre ieşire, traversând din nou pista aeroportului. După un scurt control al paşapoartelor, am revenit în Spania, de unde ne-am recuperat maşina şi ne-am îndreptat spre Tarifa, cel mai sudic punct al Europei, o zonă cu vânt puternic, renumită pentru surf şi unde Marea Mediterană se întâlneşte cu Atlanticul.

PRECIZARE: Dacă alegeţi acest traseu, aveţi grijă să vă echipaţi corespunzător şi să aveţi la voi sticle cu apă.

Citește și:
10 zile cu mașina prin Andaluzia
Las Alpujarras, locul de unde atingi cerul
Alhambra și Albaicin, simbolurile Granadei
Câteva sfaturi practice pentru vizita în Cordoba
Patiourile Cordobei
Ciuperci gigantice, grădini și arhitectură mudejară în Sevilla
Pierduți în Cadiz, în căutarea turnurilor și a dezmățului culinar
Arce, stânci și bodegas în Pueblos Blancos
Plaje californiene în … Conil de la Frontera


Ți-a plăcut? Dă mai departe!
  •  
  •  

Facebook Comments

Back To Top